Compozitorul rus Dmitri Șostakovici a scris Simfonia a XI-a, intitulată “Anul 1905”, sub imperiul spiritului revolutionar, fie că este vorba despre impresia puternică pe care i-a lăsat-o Revoluția ungară din 1956, care a premers cu un an terminarea lucrării, fie chiar o ilustrare a revoluției ruse din 1905. În cele patru părți, simfonia urmărește, cu mijloace apropiate de o coloană sonoră de film, desfășurarea evenimentelor: Piața Palatului, 9 ianuarie, Memorie eternă, Clopotul de alarmă. O muzică care s-a bucurat de mare succes – cel mai mare succes pe care l-a înregistrat Șostakovici în viața sa de compozitor, după cel cu Simfonia a VII-a “Leningrad”, pe care o scrisese cu 15 ani mai devreme.
Dmitri, considerat cel mai important produs musical al Revoluției ruse, studiază muzica de la nouă ani, cu mama sa, o absolventă a Conservatorului din St. Petersburg. La rândul său, urmează cursurile aceleași instituții, timp în care scire primele sale două lucrări Dansuri fantastice și Simfonia nr. 1. După terminarea cursurilor, rămâne ca stagiar la clasa de compoziție, astfel începând cariera sa pedagogică pe care o va urma întreaga viață.
După al doilea război mondial, Șostakovici este trimis ca ambassador cultural al URSS în Statele Unite și în alte țări. Din Rusia sovietică nu a ieşit însă decât rareori, activitatea sa publică fiind comentată fără cruţare de anumiţi observatori occidentali.
Revenind la creație, după Simfonia I, au urmat o serie de lucrări care au întărit prima impresie. A scris opera satirică Nașul, după povestirea lui Gogol, iar într-unul din interludiile operei, a introdus o porţiune de orchestră de percuţie. Şostakovici a demonstrat, astfel, că poate fi la fel de modern ca oricare dintre colegii săi din Occident.
În 1930 a compus baletul Vârsta de aur, a cărui polcă a devenit vestită la vremea respectivă.
Şostakovici a compus şi simfonii inspirate din evenimentele istorice de dată recentă: Octombrie, 1 Mai. În anul 1932 a terminat opera Lady Mackbeth din Mţensk (după Nikolai Leskov), intitulată Katerina Izmailova, un fel de verism rus (n.r – curent realist literar și muzical care abordează teme realiste) bazat pe crimă şi adulter. Lucrarea îi va aduce mari necazuri, căci Rusia de la acea dată nu a apreciat nici moralitatea şi nici limbajul muzical al operei. În urma primei reprezentaţii a acestei opere, compozitorul este numit „duşman al poporului”, iar la propunerea lui Stalin, opera a fost interzisă și nu a mai fost interpretată în URSS până în 1962. În tot acest răstimp, însă, era reprezentată pe scenele din Stockholm, Praga, Londra, Zürich, Copenhaga etc.
Se reabilitează abia în 1937, cu Simfonia a V-a, după care au urmat Cvintetul cu pian (1940) şi Simfonia a VII-a (1941), pentru ultimele două primind şi două premii “Stalin”. În 1945 scrie o nouă Simfonie, pentru care din nou este atacat. În pofida strădaniilor sale, era un compozitor distrus. A fost reconsacrat cu Cântarea pădurilor (1949), dar a fost din nou pus la index în 1962, când a compus Simfonia a XIII-a. După unele modificări aduse textelor, această simfonie a putut fi interpretată, iar compozitorul a început să creeze mai liber. Cu toate acestea, nu a mai scris niciodată cu avântul, scânteia şi vigoarea modernă pe care le demonstrase în Simfonia I. A început, în schimb, să compună o muzică „sigură”, repetând formulele vechi, imitând manierismul lui Serghei Prokofiev. Abia spre sfârşitul vieţii a îndrăznit să-i nesocotescă pe mai marii muzicii sovietice şi să aştearnă pe hârtie genul de muzică pe care dorea să-l scrie.
Simfonist prin excelenţă, dotat cu un remarcabil simţ dramaturgic, Şostakovici este un muzician complex, a cărui inspiraţie vine din realitatea imediată, pe care o trăieşte şi o interpretează profund, redând apoi sonor gândurile şi sentimentele sale, într-o comunicare emoţională care îmbracă forme grandioase de exprimare filosofică.
A devenit Artist al poporului din URSS (1954), Erou al Muncii Socialiste (1966). Laureat al Premiului de Stat al URSS (1941, 1942, 1946, 1950, 1952, 1968), şi al celui RFSSR (1974), Premiul Sibelius, Premiul Internaţional al Păcii (1954). A fost membru de onoare al unor academii şi universităţi din diferite ţări ale lumii.