Florin Niculescu atinge vioara într-un paradox sonor unic, doar al lui, despre care Le Nouvel Observateur spunea că ”e un violonist spectaculos şi fabulos”, Le Monde că „e un muzician remarcabil, precis, agil şi dinamic”, Le Figaro – chiţibuşarul la critică de artă – spunea că ”îţi taie respiraţia, brutal şi tandru”, iar publicaţii ca Hot Jazz sublinia: ”În el, jazz-ul francez a găsit în sfârşit un succesor al lui Grapelli”.
Florin Niculescu – Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor
Puțin cunoscut în România, Florin Niculescu a devenit, în decembrie 2015, Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor – prestigioasa distincție oferită de Republica Franceză. Recunoașterea a primit-o pe o scena Palatului Tinerimea Română, adică în țara sa, așa cum și-a dorit. Titlul, care este un omagiu adus artiștilor cu o contribuție majoră pentru cultura Franței, dar și a lumii, i-a fost înmânat de către ambasadorul Francois Saint-Paul. Când a venit momentul să își primească medalia, artistului i se citea mândria pe chip. „Cred că mi-am făcut datoria de artist și n-am stat de pomană 25 de ani în Franța. Sunt fericit că pot să mă exprim pe scenă în țara mea, unde publicul poate să aprecieze arta pe care o fac”, a declarat maestrul arcușului.
Florin Niculescul – drumul către unul dintre cei mai buni violoniști de jazz manouche ai lumii
Numit de critici „urmaşul lui Grappelli“ sau apreciat drept „unul dintre cei mai mari violonişti din istorie”, lui Florin Niculescu nu i-a fost însă uşor să ajungă aici.
Născut pe 8 februarie 1967, într-o familie de lăutari din Bucureşti, viitorul violonist a luat primele lecţii chiar de la tatăl său, Cornel Niculescu (membru al trupei lui Gheorghe Zamfir). Avea numai cinci ani.
A intrat la Şcoala de Muzică „Dinu Lipatti“, apoi la Liceul de Muzică „George Enescu“, fiind permanent un elev premiant. În paralel, cânta, alături de tatăl său, la nunţi şi aniversări, dezvoltându-şi simţul de improvizaţie care să-l transforme, mai târziu, într-o senzaţie. Marea revelaţie avea să apară pe când avea 13 ani. Atunci, a auzit întâmplător muzica lui Stéphane Grappelli. L-a proclamat pe acesta, peste noapte, idolul său. Iar, din acel moment, nu a mai avut urechi decât pentru muzica jazz.
Niculescu a plecat la Paris, în 1991, visând să-şi întâlnească idolul şi să ia cu asalt marile săli ale Europei.
Îşi găseşte de muncă la un cabaret rusesc. Vrea să intre la Conservatorul de la Paris, dar profesorul din comisia de examinare îi spune, după o primă audiţie, că nu are ce căuta acolo. Mai bine s-ar urca direct pe scenă. În cabaretul rusesc o întâlneşte pe viitoarea sa soţie, Vera, o rusoaică. Deşi niciunul nu ştia o altă limbă decât cea nativă, Florin Niculescu îi transmite prin semne, de la prima întâlnire, că o va cere în căsătorie.
În 1994, îl întâlneşte şi Stéphane Grappelli care, fascinat de stilul de interpretare al tânărului, îi propune să scoată un disc împreună. Florin Niculescu îl refuză, considerând că e prea devreme ca să se poată bucura de o astfel de onoare.
În aceşti ani, trăieşte în ilegalitate la Paris. Nu puţine sunt concertele care se termină cu violinistul fugind de pe scenă, de frică să nu fie prins de poliţa franceză. Însă talentul său nu putea fi evitat de ceilalţi.
Florin Niculescu – colaborări
Începe o lungă serie de colaborări cu mari nume ale muzicii moderne: Jimmy Rosenberg, Babik Reinhardt (fiul lui Django Reinhardt), Giani Lincan, Angelo Debarre, Hot Club de Norvège, Tchavolo Schmitt, Oscar Peterson, Jon Larsen, John McLaughlin, George Benson, Marcel Azzola, Regina Carter, Bucky Pizzarelli, Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Charles Aznavour,Patricia Kaas, Patrick Bruel, Johnny Halliday și Henri Salvador. Până acum, a înregistrat cinci albume.
Florin Niculescu a concertat la toate festivalurile de jazz din lume: Japonia, Australia, America. După cum spunea într-un interviu, în șirul acesta de concerte l-a cunoscut pe Bireli Lagrene. Împreuna cu el și cu fiul lui Django Reinhardt, Babik Reinhardt, a reformat „The New Quintet Hot Club de France”, înființat inițial de Django în 1934. Apoi, cu Bireli a facut „Gypsy Project”. Cele două proiecte s-au soldat cu turnee care au însumat aproape șase ani, printre scenele pe care au urcat numărându-se Filarmonica din Berlin și Opera din Hamburg.
Una dintre cele mai emoționante amintiri constă în invitația adresată tatălui său, să înregistreze împreună un disc. “Pentru casele de discuri el (tatăl său – n.r.) nu este un străin.
A cântat împreună cu Zamfir vreo zece ani.
A fost o perioadă, în anii ’70, când quintetul lui Zamfir era foarte cunoscut aici, în Franța. A fost o emoție extraordinară să-l văd pe tata, după șapte ani. A fost o întâlnire esențială. Am făcut cu el un disc cu muzică românească. Cu el și cu Giani Lincan, țambalist nemaipomenit, băiatul cântăreței Mioara Lincan. Albumul se numește Spiritul românesc și, pentru mine, a fost ca o împlinire, după toți anii de așteptare și de durere. Pentru că iubesc Parisul și iubesc cultura Franței dar, înainte de toate, sunt român. Oricum ar fi România, am spus întotdeauna. cu mândrie, că sunt român și poate că ceea ce m-a ținut în toți anii ăștia să rezist și să merg mai departe, a fost un ceva cu care am venit din țară și care m-a ajutat să perseverez”, spune Florin Niculescu
În țară, acest artist uluitor, dar și un om de o mare modestie și eleganță, a concertat foarte puțin. În 2014, la invitația Lanto, alături de Orchestra Română de Tinerent, a urcat pe scenă într-un concert organizat la Sala Radio și intitulat “Jazz de la Est la Vest”, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu.
Un an mai târziu, Lanto Communication oferea publicului un nou concert de jazz marca Florin Niculescu.
Pentru a fi la curent cu toate noutățile urmăriți-ne și pe:
🌐 www.lanto.ro
Instagram: https://goo.gl/gE2oD5
Youtube: https://goo.gl/Bpna2G
Twitter: https://goo.gl/CgZKVz
Photo credit: gettyimages