Concertul Văpaie și Destin, care va deschide Festivalul Internațional Vară Magică, în interpretarea orchestrei Virtuozii din București, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, este dedicat lui Ludwig van Beethoven.
Toate cele trei piese provin din aceeași perioadă de debut. Este momentul în care genialul compozitor este cuprins de deznădejde când își dă seama că va rămâne fără auz, dar și cea în care transformă creația într-o văpaie sublimă, aproape nepământeană.
“Dar cât de umilit m-am simțit când cineva care era lângă mine auzea ciobanul care cânta la fluier, iar eu nici măcar pe el nu-l puteam auzi!… Situații de acest gen m-au împins la deznădejde şi de multe ori m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. Numai Muzica mea m-a reținut s-o fac… Mi se părea nedrept să părăsesc această lume, fără să dezvălui celorlalţi ceea ce simţeam înlăuntrul meu. Așa am ajuns să prelungesc această realitate a unei vieți mizere, fiind într-o stare de mare sensibilitate sufletească, dar printr-o schimbare extrem de rapidă, puteam trece de la cel mai înălţător sentiment la cel mai cumplit!… Toţi îmi spuneau: „Ai răbdare!…”. Răbdarea mi-a devenit însoţitor şi tot ea m-a condus!”, le scria Ludwigh fraților săi, Karl și Johann, în Testamentul de la Heilligenstadt.
Avea doar 28 de ani și își înfrunta soarta cu toată dăruirea. Așa s-a făcut că a adus pe lume Simfonia a II-a: o incredibilă simbioză între bucurie, lirism și forță.
În prima perioadă a creației sale, la Bonn și apoi la Viena, compune lucrări în stilul lui Joseph Haydn și a lui Wolfgang Amadeus Mozart, părinții clasicismului vienez ajuns la maturitate. De altfel, primul dintre ei i-a fost și profesor. Simfonia nr. 2 în Re major, Op. 36, i-o dedică lui Karl Alois, prinț de Lichnowsky, cunoscut și pentru prietenia cu Mozart. Acesta este cel care i-a oferit adăpost și i-a organizat, în salonul reședinței sale din Alstergasse, concertele de vineri seară, prilej cu care cunoaște personajele cu cea mai mare influență în lumea artei.
Timp de opt ani, îi asigură și o rentă anuală de 600 de florini. Rebel, cu problemele sale de sănătate și din familie, obosit de-a dreptul, Ludwig se revoltă și nu mai acceptă cerințele prințului. Rupe relația cu acesta, dar, în ciuda stăruințelor protectorului său, nu-i mai permite acestuia să-i invadeze viața. Lichnowsky devine obiectul uneia dintre cele mai cunoscute afirmații ale muzicianulu, făcute la Gratz, înainte de a ieși, furios, din casa prințului: “Sunt mulți prinți și nobili pe lumea asta, dar unul singur este Beethoven”.
Prezente și ele în concertul de la Ateneul Român, Cele 12 Contradansuri (WoO 14) sunt partiturile care i-au facilitat compozitorului accesul într-o Vienă dominată de predecesorii săi, dar și de muzica de circumstanță. Reduse ca timp, Contradasurile, atât de familiare contemporanilor noștri, au fost preluate tematic, de-a lungul timpului, în alte mari creații.
Concertul pentru vioară în Re major, Op. 61, este compus în 1806, pentru colegul său Franz Clement, un mare violonist al timpurilor și are premiera în același an la Theater an der Wien. Clement, care îi dăduse indicații pentru opera „Fidelio”, se pare însă că a fost nemulțumit de faptul că, la premieră, a fost nevoit să interpreteze partea solo la prima vedere, din cauza întârzierii cu care a terminat-o Beethoven. În semn de protest, se pare că ar fi cântat, fie între părțile concertului, fie după terminarea acestuia, o compoziție proprie, pe o singură coardă și cu vioara cu fața în jos. Adevăr sau legendă, doi ani mai târziu, Beethoven dedica versiunea tipărită prietenului său Stephan von Breuning. Concertul nu are succes și este reinterpretat abia în 1844, de Joseph Joachim, sub bagheta celebrului Felix Mendelssohn. Apoi devine punct de reper în repertoriul internațional al concertelor pentru vioară.