CEAIKOVSKI, UN COMPOZITOR RUS CARE DĂRUIEȘTE MUZICA SA UNIVERSALITĂȚII

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) a fost primul compozitor rus a cărui muzică a câştigat un prestigiu internaţional. Faima autorului Simfoniei a cincea, care va fi interpretată pe scena Ateneului Român de Orchestra de Tineret România-Moldova, a crescut odată cu apariţiile, în calitate de dirijor invitat, în concerte susţinute în Europa şi Statele Unite ale Americii.

Printre creațiile sale se numără simfonii, concerte, opere, muzică de cameră, precum şi vestitele compoziţii muzicale destinate teatrelor de balet. Multe dintre aceste lucrări continuă şi astăzi să facă parte din repertoriul clasic al multor concerte populare şi teatre muzicale din întreaga lume.

Ceaikovski s-a născut în Votkinsk, într-o familie de origine burgheză. Tatăl său era inginer cu rang de locotenent-colonel în Departamentul Minelor. Mama sa, Alexandra Andreevna d’Assier, făcea parte dintr-o familie înstărită de origine franceză care a emigrat în Rusia. Ambii părinţi erau iubitori de arte şi în special de muzică. Cu toate acestea, Piotr a fost îndrumat de către familia sa către o carieră în magistratură. După ce îşi termină studiile de drept, Ceaikovski ocupă pentru o scurtă perioadă funcţia de secretar la Ministerul Justiţiei.

Pasionat de muzică încă din copilărie, în 1862 decide să se înscrie la Conservatorul din Moscova. A urmat timp de trei ani cursurile lui Rubinstein (orchestraţie) şi Zaremba (compoziţie), studiind în afară de pian, flautul şi orga. Numirea sa ca profesor de armonie la Conservatorul din Moscova a dus la rezolvarea problemelor materiale. Din această perioadă datează primele lui compoziţii (Concertul nr.1 pentru pian dedicat lui Hans von Bülow, Ondine, Opricinik, Vakula şi Lacul Lebedelor). Uneori, creaţia sa muzicală este inspirată de teme populare (în special finalul din Simfonia a II a sau Snegurocika).

Compozitorul rus prelucrează aceste teme cu o ştiinţă muzicală mai apropiată de maniera occidentală. Cu toate acestea, Ceaikovski va şti să cultive un caracter rus de mare profunzime, îmbinat cu o anumită melancolie, mai ales în cantilenele şi melodiile care vor plăcea atât de mult publicului.

Începând din 1875, cercul relaţiilor lui în lumea muzicală s-a lărgit: s-a împrietenit cu Saint Saens, i-a frecventat pe Liszt, Bizet (a cărui operă Carmen l-a entuziasmat) şi  pe Massenet.

Anul-cheie pentru Ceaikovski este 1876, când Nilolai Rubinstein, directorul Conservatorului moscovit, îl pune în legătură cu extrem de bogata doamnă von Meck (care îl angajase pe Debussy ca profesor de pian pentru una din fiicele sale ). Ea va deveni sfătuitoarea secretă şi mecena lui, fără ca ei să se fi întâlnit vreodată(convenţie stabilită încă de la început). Dar corespondenţa asiduă, timp de 14 ani, cât au durat relaţiile dintre ei, ne pemite să urmărim pas cu pas această „idilă” singulară. Sumele pe care ea le punea la dispoziţia lui Ceaikovski l-au pus la adăpost de orice problemă financiară.

El s-a eliberat atunci de obligaţiile de profesor şi a regăsit, după episodul unei căsătorii ratate (1877), o anumită atracţie pentru călătorii şi viaţa mondenă.Călătoreşte la Roma, Paris, Veneţia, Clarens, Florenţa şi San Remo. Tot în această perioadă îşi compune şi marile lucrări.

Ceaikovski începe să fie dirijor începând cu 1886, dar de abia în 1888 va pleca într-un turneu de concerte în Europa, înainte de a pleca în SUA. În SUA, lucrările lui s-au bucurat de o primire entuziastă, iar la 5 mai 1891 Ceaikovski este invitat să inaugureze Carnegie Hall. Fără îndoială, preocuparea pentru adevărul expresiei, pentru sinceritate ca şi pentru simplitate este legată la Ceaikovski de tema fundamentală a lucrărilor sale simfonice şi lirice: destinul uman, lupta pe care omul o duce pentru a încerca să-l domine şi eşecul său final. Poemul simfonic Fatum(1868), ultimele trei simfonii, precum şi acea misă funebră de la finalul Pateticii consacră înfrângerea omului de către destin. Lui Ceaikovski i-a plăcut să transfere în muzică tragicul şi pasiunile umane, cu o generozitate şi o hipersensibilitate ieşită din comun.

Dacă melodiile lui nu sunt altceva decât expuneri ale unei stări sufleteşti, atunci simfonia a fost pentru el un fel de „confesiune muzicală a sufletului”. Ceaikovski nu admite existenţa unei muzici care să fie doar un  joc sonor lipsit de scop.

Zece opere, ale căror subiecte variază de la tematica istorică (Fecioara din Orleans) la drama psihologică (Evghenii Oneghin, Dama de pică) constituie contribuţia sa la genul liric.

Pe 28 octombrie 1893, Ceaikovski a condus premiera Simfoniei a Vi a(Pathétique) în Sankt Petersburg. Nouă zile mai târziu, acesta moare de holeră, după ce a consumat apă contaminată din râul Neva. Ceaikovski a beneficiat de funeralii naţionale şi a continuat să fie preţuit   ca un simbol al muzicii simfonice din Rusia.

Lasă un răspuns